Ai trecut la SRL, dar încă gândești ca un angajat?
(despre bani, reflexe și momentul în care descoperi că firma ta nu e un salariu cu alt nume)
Nu-i așa că făceai alergie când îți vorbea cineva de salariu brut? Pentru tine doar netul conta. Brutul era ficțiune - o cifră abstractă pe care doar HR-ul o lua în serios.
Și tocmai din cauza asta e interesant ce urmează.
Există un moment ciudat în viața celor care au lucrat ani întregi „la stat de plată” și se trezesc cu un SRL. Motivele sunt cunoscute: „e mai avantajos”, „așa face toată lumea”, „în IT e normal”, „economisești bani”. Toate valide. Doar că actele nu schimbă reflexele.
Mentalitatea de angajat rămâne cu tine mai mult decât ai crede. Nu dispare odată cu schimbarea formei juridice; stă acolo, în spate, ca un obicei vechi, confortabil, care nu pleacă doar pentru că ai semnat o hârtie. Ani întregi ai trăit cu salariul care venea la timp, cu taxe invizibile și cu sentimentul că banii sunt un flux stabil, nu un efort continuu.
Apoi treci pe SRL — și mintea își face imediat un nou ritual: de la „salariu lunar” la „dividende trimestriale”. Știi regulile, știi procedurile, știi ce permite legea. Nu aici e surpriza.
Surpriza apare în altă parte: în felul în care mintea încearcă să reconstruiască același confort lunar… doar că în rate mai mari, o dată la trei luni. Mulți ajung fără să-și dea seama la același reflex: „cât încasez, atât scot”, doar că în tranșe trimestriale.
Majoritatea celor care citesc asta scot deja banii la trimestru. Toți am învățat același dans: așa se face, așa „e corect”, așa pare mai sigur. Dar trimestrialul nu e strategie. E doar un mod mai rar de a trăi aceeași dependență de bani. Sau, spus altfel: „îmi amân grijile trei luni”.
Bilanțul interimar? Doar unul dintre costuri. Restul vin în spate: retrageri fără plan, zero buffer, taxe care apar exact când ai nevoie de bani și dependența totală de un flux financiar care nu are nimic în comun cu stabilitatea salariului lunar.
Și totul pare sub control… până când se aliniază primele obligații fiscale: trimestrial, bilanț interimar, impozit, CASS. Toate odată. Atunci înțelegi că, deși scoți banii la trimestru, liniștea nu vine la trimestru.
Apoi apare întrebarea contabilului (momentul sincerității absolute): „Aveți banii pentru impozit?” Și imediat după: „CASS-ul… știți că se calculează la final?”
Și aici se rupe filmul: SRL-ul nu e salariu. E o mini-organizație. Una care depinde complet de tine - și care nu are HR, colegi sau un șef pe care să dai vina.
Când treci de la salariu la SRL, nu doar forma se schimbă - ci și modul în care trebuie să gândești.
Tranziția nu e grea din motive fiscale. Statul doar complică lucrurile, nu le explică. Greul vine din dezvățarea unui reflex: reflexul lunar.
Salariul are un ritm simplu:
- vine o dată pe lună,
- fix, constant, previzibil,
- fără emoții.
SRL-ul, în schimb:
- facturează când apuci,
- încasează când vrea clientul,
- taxează când ai uitat că există,
- are luni excelente și luni în care te întrebi dacă n-ar fi bine să vinzi laptopul.
Și, mai ales, are nevoie de ceva ce salariul nu te-a învățat niciodată: planificare reală, nu „lasă că pun ceva deoparte luna viitoare”.
Iluzia „profit = bani” e universală. Toți trecem prin ea. E frumoasă cât timp e teorie. Apoi vine ANAF-ul cu o declarație și te readuce în realitate.
Problema nu e SRL-ul. Problema e că nu toți sunt pregătiți să fie antreprenori, chiar dacă actele spun altceva.
Nu e o critică. E o constatare.
E greu să treci de la:
„vreau doar să-mi fac treaba și să vină salariul”
la:
„eu sunt responsabil pentru venituri, taxe, buffer, investiții și riscuri”.
Nimeni nu te-a instruit pentru asta. Nu există cursuri obligatorii de cashflow. Nimeni nu ți-a explicat clar că nu e sănătos să scoți mai mult de 60–70% din ce încasezi, dacă vrei o firmă stabilă.
Mulți trec pe SRL pentru libertate… și ajung mai dependenți de bani decât înainte. Pentru că folosesc firma ca pe un bancomat cu acte.
Mentalitatea de antreprenor nu începe când deschizi firma. Începe când înveți să nu scoți toți banii din firmă.
E momentul în care:
- pui banii de taxe deoparte înainte să-ți cumperi gadgetul „pentru productivitate”,
- nu mai faci rate „pe salariu”, pentru că nu mai ai salariu,
- accepți că firma ta are nevoie de un buffer de cel puțin trei luni,
- înțelegi că tu ești responsabil de fluxurile financiare — nu contabilul, nu ANAF-ul, nu alinierea planetelor.
E un moment care vine greu. La unii, după un trimestru dureros. La alții, după ce pierd proiectul fix înainte de Crăciun. La câțiva norocoși — încă din primul an.
Și apoi se întâmplă ceva interesant.
În timp, începi să vezi firma altfel: ca pe un organism pe care trebuie să îl crești, nu doar să îl folosești pentru retrageri.
Începi să te uiți:
- nu la bani pe lună, nici măcar pe trimestru, ci pe tot anul,
- nu la ce intră, ci la ce rămâne,
- nu la impozit final, ci la ce vine peste trei luni.
Și atunci ai trecut cu adevărat la SRL. Ai înțeles jocul.
Abia atunci apar întrebările bune:
- „Cât pot să retrag fără să mă trezesc cu stres la trimestrul următor?”
- „Cât pun deoparte pentru taxe?”
- „Ce fac dacă pierd clientul mare? Sau, mai rău, singurul client?”
- „Ce investiții pot face fără să destabilizez firma?”
- „Care e riscul fiscal real?”
Aceste întrebări nu sunt de contabil. Și nici nu ar trebui să fie. Rolul lui e altul. Strategia, direcția și riscurile sunt partea ta — partea de antreprenor, nu de „angajat cu SRL”.
Concluzie: SRL-ul nu te face antreprenor. Obiceiurile, da.
Când treci de la reflexul lunar la gândirea pe termen, de la „încasez → retrag” la „încasez → planific → decid”, abia atunci ai făcut, de fapt, trecerea pe care credeai că o făcuseși odată cu actele.
Restul e administrativ. Dar administrativul te poate învăța lecții scumpe.
Notă de final: Pentru întrebările care apar exact după această schimbare — cele care nu țin de contabilitate, ci țin de tine — încercăm să construim NeoFisc. Un sprijin acolo unde se termină fișa postului contabilului și începe realitatea antreprenorială.