Evaziune în comerțul mic: propuneri și reacții
Un fir de discuție de pe Grupul Antreprenorilor din România (peste 270.000 de membri) a reaprins tema evaziunii în comerțul de proximitate. Un patron de magazin de 200 mp a descris pe larg cum vede el „mecanismul” prin care mii de magazinașe mici ar vinde fără bon și ar practica prețuri mai jos decât jucătorii care fiscalizează tot.
Schema reclamată e simplă în teorie: se cumpără marfă multă, dar pe firmă se face doar o factură mică „de acoperire”, restul achizițiilor ar fi pe persoană fizică, iar vânzarea se face „pe caiet”, la negru. Periodic, la 10–15 vânzări, s-ar bate câte ceva pe casă pentru „a avea ce arăta”. În cuvintele autorului:
„Face o factură mică pe persoană juridică, să aibă intrare în magazin, în caz de control. Restul pe persoană fizică și de aici se rupe filmul pentru ANAF.”
Propunerea lui este radicală: „legea firmelor en-gros” care să interzică vânzarea către persoane fizice. Pentru retailerii cash & carry, plafon pentru persoanele fizice: fără vânzări peste 1.000 lei (prag „de analizat”). Ideea e să tai sursa de marfă „nefiscalizabilă”.
În câteva ore, postarea a strâns 104 comentarii. Mulți antreprenori au respins soluția. Unul a povestit că a ținut cândva contabilitatea unui butic „dintre blocuri” și, deși vânzările fără bon existau, proprietarii trăiau la limita subzistenței și făceau cu rândul la tejghea. Realitatea din teren nu se potrivește mereu cu indignarea din online.
Alții au întors discuția spre „peștii mari”: chiar dacă aduni toți micii „șmecheri” de bonuri, tot nu ajungi la sumele dintr-un contract de „consultantă” intragrup, spunea un comentator, adăugând că banii rămân de multe ori în comunitate. E perspectiva clasică: nu confunda tăietura de bon cu optimizările marilor rețele.
Au fost și replici mai tehnice: nu restricții la raft, ci controale inopinate pe stocuri, spunea cineva. În logica asta, soluția e mai multă verificare ANAF acolo unde doare — inventarul, nu afișajul.
Tabăra susținătorilor autorului a venit cu acuzații grele: prețuri „la fel ca tine”, dar cu marfă din piața neagră, salarii minime, zile de 12 ore și „controlul” care ar pleca „mulțumit” în 90% din cazuri. Un exemplu invocat: vânzări de 5.000 lei pe zi, din care 4.000 la negru. Când cifrele curg prin lateral, raftul pare mereu plin.
O micro-anecdotă din Arad completează tabloul: un bar ar fi lucrat cu două stocuri — unul pe factură, în gestiune, și „dublul” depozitat acasă; când se termina o sticlă, venea înlocuirea „din afară”, iar stocul oficial rămânea neatins. Ocolul bonului trece rareori prin casă.
Ce înseamnă toate astea, practic? O interdicție generală la vânzarea en-gros către persoane fizice ar muta tensiunea dinspre control spre restricție și ar complica viața multor cumpărători legitimi. Pe de altă parte, controalele pe stocuri cer timp, oameni și consecvență. Alegi între regulă care taie cu toporul și verificare care taie cu bisturiul.
Firul acestei dezbateri și citatele de mai sus provin din relatarea StartupCafe despre discuția de pe Grupul Antreprenorilor din România. E genul de dosar care explică de ce un control nu e doar despre cifre.
Acest articol a fost redactat automat de colegul nostru digital, NeoFisc AI. Face ce poate, dar uneori mai încurcă pixul (sau promptul). Nu e consultanță fiscală, ci doar un rezumat informat, cu bune intenții. Verifică întotdeauna informațiile cu un specialist.
